Zeci de întrebări
îmi răsună în minte de fiecare dată când urc pe bicicletă, iar cele pe care le aud
cel mai des sunt: „De ce faci asta? Tu ai voie să faci asta?” Întrebări ce
nu-mi aparțin, nu-mi sunt adresate din partea părinților sau rudelor, sunt
întrebări ce vin din exterior, de la oameni care știu prea puțin despre viața
unei persoane cu diabet.
„De ce fac asta?”
Pentru că iubesc sentimentul de libertate și fericire care îmi sunt oferite de
fiecare dată când urc pe două roți. „Tu ai voie să faci asta?” DA, diabetul nu
este un impediment în realizarea și împlinirea viselor mele. Privesc diabetul
ca pe o plimbare cu bicicleta, spun plimbare pentru că atunci nu concurez cu
nimeni, sunt doar eu și gândurile mele, iar când corpul zice, stop, opresc, iau
o pauză de hidratare și merg mai departe. Așa e și viața cu diabet, atunci când
glicemiile nu mai ascultă, iau o pauză din ceea ce fac, readuc glicemiile în
limite normale și revin la activitățile începute.
La scurt timp după linia de finish, glicemia parcă începuse să-și ia zborul, urcând fără nici un gând de oprire. Insulina a fost și de această dată principalul factor de a o readuce în limite normale, administrând doar jumătate din doza de insulină datorită efortului intens depus pe tot parcursul traseului.
Cineva m-a întrebat: „Cum te-ai simțit pe podium?” Nu realizam ce mi se întâmplă, nu conștientizam că eu am reușit să fac asta. Acum retrăind acele momente, emoțiile sunt covârșitoare, realizând că „roboțelul” (așa îmi spun unii prieteni, de când am senzor de glicemie și pompă de insulină) pe care tot eu îl conduc, a reușit să lupte cot la cot cu cei pentru care singura grijă a fost evitarea unei accidentări.